N'oubliez jamais!

Ma intreb adesea - pentru ca se pare ca inca ma incapatanez sa nu inteleg - de ce oamenii care vor sa faca ceva bun, care cred in ceea ce fac, ba mai mult care mai au indrazneala sa le si placa ceea ce fac, sau ar intentiona sa faca, nu sunt lasati sa-si desfasoare activitatea??! Si singurul raspuns care imi rasare de undeva dintr-un colt, probabil mai intunecat al mintii, e ca responsabila pentru toate astea e, nu rautatea, asa cum probabil v-ati fi asteptat, ci indiferenta.

Ne este indiferenta frumusetea naturii atunci cand cade zapada, dar ne exaspereaza cand se topeste si e noroi sau cand ne inzapezim. Ne e indiferenta trecerea timpului atunci cand zacem inconstienti fara sa facem nimic concret, dar e important fiecare minut cand suntem in intarziere. Ne este indiferent zambetul sincer al unui copil, sau joaca mai multora pe strada, dar ne deranjeaza atunci cand fac galagie. Ne sunt indiferenti cei de langa noi pe langa care trecem adesea posomorati, dar carora le zambim atunci cand avem nevoie de ceva. Si de cele mai multe ori ne suntem indiferenti noi, noua insine...

I asked my mother what will I be...

Ieri am revazut Seven pounds si desi nu ma asteptam, am retrait filmul la fel de intens ca si prima data. E clar e un film de suflet pentru mine. Si in timp ce scenele se succedau incercam sa-mi dau seama de ce traiam atat de intens fiecare secventa in parte. Singurul raspuns pe care aum reusit sa mi-l dau e ca sunt filme cu care rezonez pur si simplu si asta datorita unui motiv destul de intemeiat: mesajul. O sa va impartasesc si voua de ce mi-a placut atat de mult. Ideea e simpla TREBUIE sa intelegem ca e bine sa invatam din greseli. Si cum putem face asta mai bine decat incercand sa nu mai repetam greselile comise. E cu atat mai bine daca fiecarei greseli incercam sa-i raspundem printr-o fapta care sa o compenseze, desi aparent, de multe ori asta nu ar schimba prea mare lucru... Si totusi daca am incerca macar sunt convinsa ca lumea in care traim ar fi cu totul alta...

cine suntem?

I'm fed up! Sau pe romaneste, pt ce trebuie sa recunoasteam, neaos suna mai bine, M-AM SATURAT!!! Ne intoxicam in fiecare zi cu tot felul de etichete, de stereotipii, de reguli, de dogme, de prejudecati, incat am ajuns sa le consideram perfect normale si nici sa nu mai ezitam sa le contestam, ca sa nu mai spun sa le indeplinim. Pana la urma noi cine suntem???

Si cand spun asta ma gandesc tot timpul la intrebarile care inevitabil vin atunci cand cunoastem pe cineva nou. E musai sa aflam cati ani are, ce a studiat, unde lucreaza? samd. Bine asta desigur inainte de a analiza toate mesajele nonverbale pe care le trasmite: cum vorbeste, pardon mai intai si mai intai cum arata, cum e imbracat(a).... Nu-mi sunt deloc straine nici frazele gen "E emo!, Sunt punk.; E roker.; E modern(a) sau traditionalist. E sectant" Si iar lista ar putea continua la nesfarsit.

Oare o fi bine asa? Pana la urma cine suntem?

Da ma intreb din nou! Suntem oare chipul pe care-l afisam? Hainele pe care le imbracam? Zambetul sau incruntarea pe care o afisam? Oamenii cu care umblam, pe care-i ascultam sau nu, pe care-i ignoram sau carora le dam prea multa atentii, unii meritand, iar altii...?

Cine suntem? Suntem oare muzica pe care o ascultam? Cartile pe care le citim? Religia pe care o avem? Studiile pe care le avem sau nu? Slujba pe care o avem? Casa in care locuim? Masina pe care o conducem? Aerul pe care il respiram? Vacanta pe care o facem? Suntem familia pe care o avem? Suntem urmasii lui Stefan sau Mihai; premergatorii unei generatii ale carei trasaturi pe e frica sa ni le imaginam?

Suntem oare lacrimile din momentele de teama, regret sau descumpanire; emotiile din preajuma vreunui eveniment; zambetele pe furis sau rasetele ironice sau de bucurie?

Suntem ceea ce spun ceilalti ca suntem, ceea ce gandesc ei despre noi, ceea ce gandim noi ca gandesc despre noi? Sau sa ne reprezinte oare mai bine gandurile sau mai degraba faptele noastre?

Suntem oare viata pe care o traim sau nu?

fara somn

ca un om echilibrat ce sunt sau ca un student in toata puterea cuvantului, m-am trezit de dimineata -4 am - ca sa invat pt examenul de la 9 si desigur ca nu am binevoit nici macar sa-mi pun si io materialul la indemana asa ca mi=am petrecut vreo ora jumate cautand afurisitul de curs care fie vorba intre noi, cred ca l-a inghitit putin pamantul ca n-am dat neam de el. asa ca acum stau in fata calculatorului si ma gandesc daca sa ma mai duc sau nu la examen. pana una alta imi trece prin minte sa iau masina si s-o uschesc pe faleza poate mai prind ceva din rasarit, dar probabil pana voi fi terminat de tastat o sa pierd si cea mai frumoasa parte a diminetii. acuma stau si am gandesc ce nebuna sunt, dar pe de alta parte ma bucur in sinea mea ca nu ma aliniez normalitatii. nu de alta dar trebuie sa gasesc o parte buna sau macar o particica, asa incat sa nu-mi iau campii ca n-am fost in stare nici macar sa gasesc cursu ;)) acu stau si ascult alicia, dar o sa termin ca pan la urma ma duc sa stau la soare :P

P.S. Poate altcineva intr-un oras mai indepartat va avea mai mult succes decat mine la examene ;)

So many reasons

"Got my dreams, got my life, got my love Got my friends got the sunshine above Why am I making this hard on myself When there’s so many beautiful reasons I have to be happy"

Bun refren si bun si cantecu. Imi place ca imi mai aduce aminte cand uit sa privesc si cealalta jumatate. Poate ar trebui sa-l ascult mai des..

Nosce te ipsum

Carpe diem o zicala ce-mi place atat de mult si de la care pe zi ce trece mi se pare ca ma indepartez. Ma intreb de oare noi oamenii recurgem la tot felul de tertipuri di siretlicuri pt a fugi in final, chiar de noi insine si prin aceasta de trairea clipei?! Cand suntem tineri ne gandim tot timpul la Cum ar fi daca... , iar cand se ajungem la varsta a doua ne reintoarcem spre acele vremuri care ne par a fi glorioase si de mult apuse. Si uite asa intr-un carusel ametitor al propriei noastre gandiri inselatoare uitam sa mai fim noi insine. Pacat... Si daca...

paradoxal

Ma intreb exista oare vreo lege - ca cele ale lui Murphy, de exemplu - prin care de ficare data cand sunt intr-o stare cum nu se poate mai proasta, cand sunt cu moralul la pamant, cand cred ca viata mea nu are sens si ma intreb cu recurenta ce caut eu in viata, cand am cele mai proaste pareri despre mine, chiar atunci, dat TOCMAI in acele momente sa apara cineva care sa-mi spuna ca intotdeauna m-a vazut ca pe un exemplu de urmat, ca avut intotdeauna incredere in mine. Iar eu, in naivitatea mea, sa raman surprinsa ca de obicei si sa nu inteleg unde e rostul. Asta imi da mereu aceeasi senzatie a unui destin fatidic care atunci cand esti jos, te ridica, prin tot felul de tertipuri, la linia de plutire ca sa iti reiei corvoada de unde ai ramas.

Oricum intrebare care n-o sa mi se streaga niciodata, care-mi e adanc imprimata, care ma urmareste zi de zi este: Care este sensul vietii? si daca nu in general cel putin Care este sensul vietii mele? Sunt constienta ca poate nu o sa gasesc raspunsul niciodata sau in cel mai fericit caz nu in viitoarul apropiat. Pana atunci ma ridic si cad, ma ridic si cad, ma ridic si cad, ma..... Poate e si asta un mod de a merge inainte?!